Eu...

Sunt un copil ciudat…nu ma ruga sa iti explic pentru ca nu voi sti cum sa o fac…sunt inconjurata de amintiri si trecutul e inca viu,iar eu totusi ma incapatanez sa aleg prezentul…
Invat sa fiu fericita in propia’mi lume,lumea in care ma trezesc in fiecare dimineata,fara sa tin cont si adesea sa iert durerile pe care mi le ofera cei din jurul meu.Ei sunt doar niste pioni in jocul acesta numit “VIATA”.Le multumesc,m’au ajutat sa evoluez,sa ma marturizez,si sa merg mai departe.
Nu imi e teama sa ridic capul din pamant si sa imi deschid inima !
Las durerea din mine sa arda si imprastie cenusa peste mari si tari, trag aer adanc in piept si pornesc in cautarea noului meu suflet .


Ignora-mi vorbele si nu incerca sa le deslusesti , se vor pierde in noapte cat inchizi din ochi .

simple things..

Imi place sa te vad zambind—imi da putere,simt cum viata isi contureaza un rost si cum din zambetul tau se naste fericirea mea.
Imi place sa te privesc cand taci-in priviri se nasc iarasi soapte dulci si in gand tresare un inceput de cuvant.
Imi place sa te vad atunci cand dormi-in fiecare somn iti spun povesti cu ingeri si in toate gandurile mi se pare ca as putea sa-ti fiu la noapte orice vis.

Ganduri de mai bine

Viata mea…
e ca o piesa de teatru,jucata de cei mai buni actori,o piesa centrata pe un razboi,razboi continuu nascut din mine.In aceasta piesa eu sunt doar un spectator,invitata adesea pe scena vietii ca exemplu de”ASA NU E BINE”
In fiecare clipa
m’am zbatut sa dau tot ce e mai bun din mine,am cautat sa fiu perfecta ,sa fac fiecare lucru ca la carte,doar ca sa va vad pe voi fericiti,dar am gresit de fiecare data…stiu asta pentru ca nu am vazut nici un zambet pe buzele voastre…
Un zambet,o vorba dulce,o imbratisare,oare sunt asa de scumpe sau eu sunt asa de neimportanta in ochii vostrii incat sa nu primesc nici macar una dintre ele…
Imi ascult sentimentele,confuze,luptandu’se intr’un razboi nesfarsit pentru castigarea suprematiei …eu am incetat sa imi mai spun parerea…zambesc si merg mai departe..
Dar nu vreau sa renunt…fiecare privire nepasatoare imi da forta ma ridic si stiu ca va aparea si zambetul in calea mea…Doar astept…

Eu-copilul ce aduce furtuni
Tu-persoana care intra in cercul meu,in mintea mea,in inima mea,in lumea mea,
sub semnul curiozitati.
Noi-aceiasi oameni,
mici,cu ganduri marete si idei iesite din comun…

The end

Gata!Caut sa inchei acest capitol trist…sa’l pun in plic si sa’l expediez trecutului.
E noapte,intrunericul ma opreste in a vedea culoare zilei,a vietii.Ploapele ar vrea sa se unesca intr’un somn dulce,dar le fur acest privilegiu,incerc sa mai intarzii momentul sfarsitului acestei parti a vietii mele…Oare de ce?? …ma zbat intr’o incertitudine continua…
As vrea ca odata cu trecerea timpului sa uit amintirile care ma dor,si tot odata as vrea ca ele sa ma bantuie in continuare.Ce soarta cruda!
Ma apropii de fereasta mult prea rece si prea dura…mai bine spus indiferenta fata de mine,si incet incep sa rememorez intamplarile care m’au adus aici…Locul in care ma aflu pare un loc predestinate sfarsitului,camera goala si rece,si doar o licarire dincolo de fereastra ,o licarire palida tintuind parca pentru vecie lumina rasaritului ce avea sa soseasca.Ploaia care pana mai devreme se zbatea trista intr;un amurg lugubru,acum si’a gasit cuib intr’o balta adanca,iar vantul…vantul adie cu putere ganduri,parca izvorat din adancul sufletului meu…Imi continui monologul in tacere,nu mai am cuvinte si las tacerea sa vorbesca pentru mine,eu sunt doar umbra din spatele cuvintelor…
Viata are acelas scenariu pentru toti?Fiecare dintre noi sa fim lacrima din plansul nesfarsit al vietii??

O altfel de poveste

Si e o poveste…Nu incepe cu “asa a fost odata”ci cu “asa va fi mereu”
Satea ghemuita pe podea…privirea ii era pierduta.Cauta ceva.Il cauta pe el.Oare de ce timpul a ales sa ii desparta??
Sufletul ei plangea…buzele ii erau uscate,secatuite de orice cuvinte,.. murmur…Ar vrea sa il atinga,dar usa ramasese deschisa;pentru el nu mai era nici o cale de intoarcere…Dar ea totusi spera…
In acea liniste,se mai auzeau dar ritmurile sincopate ale inimii ei,si pendulul fiecarei lacrima in goana spre podea.
In fata ei se mai derulau doar franturi de amintiri…parca cineva o deconectase de la realitate…nu isi mai doarea decat sa il vada…chiar si numai in amintiri…Daca ar fi stiut ca nu e bine sa te hranesti cu vise…nu ar mai fii suferit.
Il cauta…nu’l gaseste…se pierde…ar vrea ca macar cerul sa o mai aline cu raze calde de soare…pentru ea insa cerul are alte planuri…

Totul,dar nimic

Privesc spre cer.Iau sentimentele si le distrug,acum,pentru ca mai tarziu…va fi prea tarziu.
Pe jos,risipite, fara noima ,stau visele mele.Se indeparteaza si dispar,la fel de repede cum au si aparut…Iarta’ma ca nu mai incerc,macar,sa readuc tot ce ai distrus,nu mai am putere…poate ca a fost prea putin,dar de ce mi se pare ca a fost totul??
Se spune ca trebuie sa daruiesti…trebuie sa dai totul neconditionat,…sa dai fara sa astepti nimic in schimb,dar oare cat rezista chestia asta?? Daca as stii raspunsul,ce farmec ar mai avea…
Am inteles ca ce e legat se poate si dezlega…cuvinte fara rost.

Printre amintiri...

Pentru mine amintirile sunt toate frumoase…pentru ca intamplarile urate nu merita tinute minte.
Amintirile sunt si vor fi pastrate in jurnale frumos copertate si asezate in inimile noastre…sunt fotografii sau poate chiar simple cuvinte rostite fara rost pastrate in memoria si in inima noastre pana la …uitare.
Nu exista amintiri importante si amintiri mai putin importante.Nu putem fi siguri care e mai importanta.Care poate fi criteriu care sa diferentieze primul sarut fugar din prima iubire,prima discutie filozofica,prima nota buna,primul rasarit la malul marii,ziua de nastere,prima zii de liceu,implinirea dorintei??
Amintirile ne nelinistesc,ne fac sa zambim ,sau ne ingrozesc…ele fac parte dintr’un trecut ce a facut parte din primii pasi spre viitor.Ziua de azi se va transforma in trecut maine,iar maine la fel…zidindu’se mereu un viitor…
Trecutul ne ajuta sa ne proiectam o imagine pentru un viitor mai bun…

Ganduri confuze

Sunt trista…stiu…sunt cum sunt si nu regret nimic…
E asa dezordine in inima mea,cuvinte,sentimente,lacrimi si zambete se iubesc intr’un razboi continuu….e totul asa ciudat…asa dat peste cap..In momentul asta vreau…sa zambesc si sa plang in acelas timp…si vreau sa simt ca totul e al meu…TOTUL…intelegi??
Si mai vreau sa plec…sa nu mai incerc nimic…vreau sa fac altceva,…vreau sa nu te vreau…
Daca stiam ca nu am sa stiu sa ma ascund… De ce a trebuit sa imi faci inima sa bata asa??nu vreau sa intelegi nimic,vreau doar sa imi raspunzi in tacere…
Si crede-ma nu esti tu aici,nu despre tine scriu,aici sunt doar eu…aici nu exista”TU”…nu te uita in urma…doar continua sa zambesti..

Toast pentru ce nu a fost

In acesta sublima tacere,
Inchin acest pahar ce'i gol;
Pentru iubiri ce nu exista,
Si nu au existat vreodata.

Tot ce n'a fost,
Putea sa fie
Un inceput de nebunie,
Putea sa fie,da' n'a fost

Inchin acum si pentru soarta,
Ca pentru o sarbatoare trista,
Privesc la lumanarea stinsa,
Si la oglinda demult sparta.

Univers

Cate mi’au fost date sa indur,
Pe un pamant prea mic si prea rotund,
Bune si rele toate sa le adun,
Gandurile sa nu pot sa le-ascund.

Cate s’au asternut si au pierit,
Pe un cer atins de necuprins,
Din toate doar iubirea cale si’a croit,
Facand ca lumea sa para un vis.

Cate ai vazut si ai dorit,
Pe lumea mult prea mica si prea rea,
Pentru o secunda doar sa fi iubit,
Dragostea,ura si tacerea sa le ia.

Copilarie-paradis pierdut

Copilaria-etapa cea mai frumoasa din viata omului.Este o perioada care nu stim cand si unde incepe si nici nu putem banui cand si unde se termina.Ne trezim intr’un moment ca nu mai suntem copii,ca am iesit din copilarie ,uneori fara sa o fi trait pe deplin .Si regretam……Copilaria este lumea,duioasa ,dulce,in care orice se poate intampla;este lumea in care fericirea este zidita pe vise,iar povestile in care binele invinge raul fac parte din realitate.
Toate gandurile marete,toate inventiile cu adevarat importante au izvorat din sufletul unui copil care a visat sa-si depaseasca conditia si sa impresioneze lumea demonstrand astfel ca evolutia societatii depinde de ambitia visului unui copil.
Copilaria este momentul in care fiecare clipa este traita la intensitate maxima,putem plange si rade in aceeasi zi,ne suparam doar pentru a avea motive sa iertam,
Apoi incet,cu trecerea anilor,pe masura ce ne maturizam,nebunia si exuberanta copilarie dispar.Devenim mai seriosi,zambim mai putin,nu mai credem in magie,in sfarsitul cu final fericit,nu mai credem ca mama si tata sunt cei mai extraordinari parinti din lumea asta,nu mai iubim cu detasare ,nu ne mai bucuram de fiecare lucru ce ni se ofera…nu mai suntem copii.
Cand incepe si cand se termina copilaria?Nu stim.Stim doar ca vine un moment in care avem pretentia sa fim tratati ca niste adulti,ca persoane pe deplin responsabile si mature.Pierdem jocul,libertatea,visele,si sperantele…dar in suflet ramanem vesnic copii,undeva in sufletul nostru va ramane amintirea acelor vremuri apuse.

Intre minciuna si....minciuna

Traim inconjurati de minciuna…chiar daca ne e greu sa recunostem ,asa e…”Buna dimineata,ce bine aratati astazi!”spunem zambind de 5 ori pe saptamana colegilor.”Ma bucur nespus sa va cunosc!”spunem cu dragalasenie zgaltaind mana transpirata a unei persoane careia i-am uitat instantaneu numele.Minciuna este ca un drog de care nu ne putem lasa.Desi nu vrem sa recunostem,traim cu ea mereu si o spunem de cate ori avem ocazia.Ocolim adevarul cu nesat,cu patima cu orbire.Oricum nu avem incotro…
Oamenii mint mult,inseala mult.Pentru ca disimuleazav adeseaza incercand sa para altceva si altcineva…Ei se prefac ca spun adevarul noi ne prefacem ca ii credem si viceversa..Minciuna a ajuns sa ne fie necesara…
Cum ar fi o lume fara minciuna??o lume in care toti si’ar spune unul altuia adevarul ar fi o lume a razboului permanent,a dispretului si a razbunarii nesfarsite.Am trai fiecare zi sub semnul urii,raspunzand cu taceri scarbite la intrebarile colegilor si salutand cu dispret pe cei antipatici.
Concluzia:fara minciuni viata ar fi un lung sir de clipe imposibil de suportat.